Thursday October 4, 2007 - 03:34pm
Refuz sa mai cred in perfectiune!
De ce? Pentru ca o vad ca pe o refulare bolnava a mintilor sugrumate de insuficienta- niciodata nu e de ajuns, niciodata nu e bine, niciodata nu e PERFECT.
Teoretic, suntem invatati de mici sa avem aspiratii ( exceptie fac "victimele" de sex feminin ale educatiei traditionale asiatice in speta ale culturii japoneze ). Odata cu aspiratiile apar si frustrarile: eu de ce nu pot atat? eu de ce nu am aia? eu de ce nu sunt acolo? eu de ce nu.. eu de ce nu.. . Ne matzaim sinelui si tragem de noi impingandu-ne limitele spre "mai bine"
DAR
Ce se intampla atunci cand .. in imperfectiunea lui, gasesti un lucru cu adevarat minunat, un lucru care merita apreciat? Nici acela nu e bun? Ne cladim fericirea pe imperfectiuni si suntem mereu frustrati ca se putea si mai bine, nestiind de fapt ce reprezinta acest bine pentru noi. Mai mult decat atat, suntem de-a dreptul ipocriti cand plangem dupa ceva ce am pierdut si ne dam seama prea tarziu ca a fost ceva frumos, bun pentru noi si - poate - irecuperabil si irepetabil.
Acum ceva vreme gaseam placere in a ma opri si a mirosi trandafirii din curte - lucru neinteles ce cativa prieteni care ma vedeau uneori facand acest gest. Nu vreau sa se inteleaga ca ma dau singura exemplu, insa, uneori, e bine sa te opresti din goana ta catre perfectiune si sa iti amintesti cum e sa te bucuri de lucruri marunte, pe care alteori le-ai ignora. Opreste-te si opreste si timpul cu tine. Rabda putin si savureaza clipa.
Nu-i asa ca te simti mai bine?
Asa... imperfect cum esti
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu
Acest formular NU trebuie luat in seama. Pur si simplu nu am o optiune care sa il poata scoate de pe pagina. Ma scoate el din sarite, asadar.