Portelan

Sunt o papusa.
Blonda si diforma cum ma vor standardele modei anorexice.
"Ai fost creata pentru fetitele mici cu idealuri mari, dar au crescut" sau "Locul tau e in vitrina: privita, nu atinsa" ai spune.
Sunt diferita. Apartin acum unui copil mare caruia ii place ocazional sa se joace cu mine.
Zilele trecute mi-a rupt o mana si s-a chinuit sa o puna la loc. Nu doare, desi pielea mea de portelan e fragila si se poate sparge usor. Copilul meu ma pretuieste. Ii plac detaliile mele din fabrica (nu sunt din plasticul vulgar al lui Barbie si sunt bine lucrata.. frumoasa chiar). Sunt a lui de mult timp.. nici nu mai stiu. Papusile oricum nu imbatranesc.
Acum isi face temele. Pe undeva prin coltul "camerei" lui, ascunsa printre amintiri si alte jucarii stau eu. E un cufar mare si astept sa il deschida. Ce altceva ar putea o papusa sa faca?
Zambesc. Papusile triste nu sunt interesante si copiii nu se joaca cu ele.
Astept...
Sunt programata sa Iubesc. Papusile nu stiu sa urasca. Ele nu pot avea remuscari, nu se simt abandonate, nu se plictisesc niciodata, nu plang, nu le e foame, nu viseaza ... nu vorbesc.
Astept.
Am ochii deschisi. Papusile nu dorm. .. De fapt.. ele pot sa doarma. Pot face orice, dar asta NUMAI in mintea copilului. Viata mea e o continua piesa de teatru, iar rolul imi e "scris" de Dumnezeul meu, copilul.
Sunt ori geniu, ori fac prajituri. Sunt eroina ori victima. Sunt model pe scena, sau zac goala pe podea. Sunt medic sau pacient. Sunt singura sau am nenumarati prieteni. Sunt a ta.
De-a ce vrei sa ne jucam?
Sunt...papusa.